Rugăciune

Prea Măreţul meu Tată,
Tu ce-mi Eşti mare, peste tot pe unde privesc,
Te rog, Vino spre mine şi Deschide-mi inima,
Aşează-te în mijlocul sufletului meu,
Să-mi Stai aproape, până când îmi vei deschide poarta
Lumii Tale.

Ai răbdare cu păcatele săvârşite de mine,
Luminează-mi mintea cu judecata Ta înţeleaptă,
Dă-mi puterea de a sări peste pârleazurile ghimpate ale vieţii!

Coboară pe fiinţa mea cu iubirea Ta infinită,
Mai păsuieşte-mi din dureri şi necazuri,
Nişte stropi de speranţă să Presari peste mine,
Să mai coloreze zilele capricioase ale timpului meu.

Iubeşte-mă, Doamne!
Am atâta nevoie de Duhul tău Sfânt ,
pentru a fi sănătos la trup, la minte şi la suflet.
Şi Te mai rog ceva, Doamne!
Când Ai timp şi când Poţi,
Fă-mă fericit câteva clipe în viaţă,
Nimic mai mult nu vreau.

Şi acum c-am terminat, sărut mâna, Tatăl meu!

Reclame

Capul lui Decebal (2)

Etichete

, ,

   Nedumerit şi puţin speriat în acelaşi timp, Sandu rămase pe loc câteva clipe. Privi în jurul său şi nu-i venea să creadă că Adriana dispăruse aşa de repede. Şi totuşi nu era, de parcă ar fi venit singur. Începu să o strige:
   – Adrianaaa! Adiii!
Dar ea nu-i răspunse şi atunci se uită peste tot, învârtindu-se pe loc. Fără să-şi dea seama, băgă aparatul de fotografiat în buzunarul drept de la blugi şi se învârti aşa timp de un minut, din ce în ce mai mirat şi mai speriat.
   Capul uriaş al lui Decebal era bine înfipt sub pelerina de verdeaţă, de pe stânca muntelui. Căciula pietroasă şi ascuţită a lui Decebal era împodobită cu smocuri de iarbă pe alocuri. Din vârful căciulii, se ridica spre cer o cruce, semnul lui Dumnezeu. Chipul uriaş avea privirea îndreptată spre Dunăre, fără să-i dea vreo importanţă lui Sandu, fiind surdo-mut la strigătele sale. Avea ochii lunguieţi şi adânciţi în orbite, un nas lung şi drept, şi nişte buze subţiri. Bărbia şi jumătate din obrajii de pe faţa lungă de piatră erau acoperite de barbă cimentată. Dacă s-ar fi apropiat nişte turişti pe Dunăre, cu o barcă în acel moment, ar fi putut să vadă foarte bine înscripţia latină de pe gâtul său, Decebalus Rex-Drăgan Fecit.
   Puţin mai sus la dreapta, spre locul unde era Sandu, se mai vedeau vârfurile ascuţite ale unei stânci acoperite de verdeaţă. În rest, totul era acoperit de iarbă pe dealul muntelui în jurul Capului lui Decebal până jos, în dreptul drumului asfaltat şi deteriorat pe o parte.
   Pe marginea drumului, la dreapta se vedeau printre firele de iarbă nişte zambile micuţe şi nişte narcise, iar pe stânga o micuţă poieniţă care părea un covoraş strălucitor cu floricele răzţeţe, şi pe ea trona o tufă de mărimea unui copăcel. După copăcel, se vedea râpa ce cobora în jos în faţa lui Decebal, la Dunăre.
   Datorită acestei sculpturi uriaşe şi magnifice, sătucul de vacanţă Mraconia, unde s-au construit în ultimii ani multe vile, câteva pensiuni de referinţă şi nişte cabane superbe de lemn, este vizitat de foarte mulţi turişti din întreaga ţară şi chiar de turişti străini. Unii dintre ei vin şi cu rulotele. Majoritatea turiştilor care vin, sunt interesaţi de construcţia Capului lui Decebal sau de istoria întregii zone, şi atunci leagă prietenii cu localnicii şi cu pescarii din Orşova,  Eşelniţa sau Dubova, care vin aici. Se fac petreceri cu grătare în aer liber şi uneori cu focuri de tabără.
   Sandu o mai strigă odată pe Adriana:
   – Adianaaa! Iubitooo! Unde eşti?
   Începuse să intre în panică. Chiar nu înţelegea ce se întâmplă, unde este şi cum fusese posibil să dispară aşa dintr-o dată, când apăru un Jeep negru, care se opri în spatele maşinii lor. Din ea ieşiră trei persoane, o doamnă şi un domn în jur de cincizeci de ani, şi un domn în vârstă, ce părea să fie tatăl unuia dintre cei doi.
   În acel moment simţi cum mijlocul lui era înlănţuit de două braţe. Zbătându-se uşor, până să se întoarcă să vadă cine este, auzi la ureche un râs şi o voce:
   – Ce-i iubitule, m-ai pierdut?
   – Ceee? Doamneee! Unde ai fost? Că m-am speriat.
   – În spatele tău am fost tot timpul, numai că am avut grijă de fiecare dată să mă plimb în jurul tău în aşa fel, încât să nu mă vezi, îi răspunse ea râzând.
   – Doamne, ce m-ai speriat măi Adi, să nu mai faci aşa ceva, niciodată! Îi răspunse el puţin supărat, dar şi uşurat în acelaşi timp.
   Ea râse din toată inima. După aceea îl îmbrăţişă şi-l sărută cu foc. Îl iubea foarte mult, dar vrusese să-i facă o glumă şi reuşise. El continuuă să o întrebe:
   – Dar cum ai reuşit prima dată să te ascunzi, ca să nu te văd?
   – Simplu. Când tu ai plecat după aparatul de fotografiat la maşină, eu m-am ascuns repede după tufa aceea, îi răspunse, arătându-i tufa mare, care semăna cu un copăcel.
   – Doamne iubito! Să nu mai faci aşa ceva niciodată! Repetă el şi luând-o în braţe, o mângâie şi apoi se sărutară din nou, după care ea râse veselă şi se alintă, lipindu-se de el:
   – Ei, am vrut să văd dacă mă iubeşti.
   – Dacă te iubesc? Of, că te iubesc atât de mult, şi eşti viaţa mea! Nu ştiu ce m-aş face fără tine! 
   – Şi eu te iubesc dragul meu, foarte mult.
   Cei trei oameni ieşiră din maşină şi îi priveau discret, pentru că atunci când ajunseră ei şi când parcaseră maşina în spatele maşinii lor, îl văzuseră pe el cum se învârtea pe loc şi pe ea plimbându-se în jurul lui ca să n-o vadă. Acum încercau să-şi vadă de treaba lor, dar Adriana şi Sandu le atraseră din nou, atenţia.
   La un moment dat el strigă tare:
   – Te iubeeesc! Uite! Mă aud şi domnii, şi măreţul Decebal!
   – Şi euuu! Şi eu te iubeeesc!
   – Vrei să fii soţia mea? Continuă el pe acelaşi ton.
   – Ceee?!
   – Ce nu-nţelegi? Te-am întrebat dacă vrei să fii soţia mea.
   – Daaa! Vreauuu! Strigă ea sărindu-i în braţe şi sărutându-se încă o dată.
   Cele trei persoane începură să aplaude şi se apropiară de ei. Domnul cel în vârstă se apropie primul, mai nerăbdător să le spună:
   – Bravo copii! Să vă iubiţi mult şi să fiţi fericiţi!
   – Mulţumim! Şi dumneavoastră să fiţi sănătos şi să aveţi parte numai de bine! Îi răspunse Sandu, vesel.
   În spatele domnului în vârstă, ceilalţi doi se apropiară. Sandu dădu noroc cu cei doi domni şi doamnei îi sărută mâna. Doamna o îmbrăţişă pe Adriana, după care îi spuse:
   – No, să fii fericită draga mea şi să ai tot ce-ţi doreşti! E o zi mare azităzi pentru tine.
   – Mulţumesc frumos, Doamnă. Şi dumneavoastră să aveţi parte numai de bine! Îi ură Adriana.
   – Mulţumesc şi eu, draga mea.
Sandu scoase din buzunarul stâng al blugilor albi o cutiuţă vişinie şi catifelată, în care era un inel de aur cu piatră roşie. Îi luă mână stângă şi il puse pe deget. Martorii aplaudară încă o dată şi apoi Sandu spuse:
    – Hai să facem poze draga mea, şi întorcându-se către cele trei persoane, le spuse, doriţi să faceţi şi Domniile voastre poze cu noi?
   – Da cum să nu! Răspunseră aceştia, entuziasmaţi.
   Şi prima oară îi dădură domnului în vârstă aparatul de fotografiat. Acesta le făcu poze celor doi tineri şi apoi aparatul umblă din mână în mână. Făcură o mulţime de poze împreună. Toţi erau veseli şi fericiţi, de parcă se cunoşteau de-o viaţă. La un moment dat, Sandu îi întrebă:
   – De unde sunteţi?
   – Suntem de la Câmpia Turzii. Şi voi copii? Întrebă doamna.
   – Eu sunt din zonă, din Orşova. Iubita şi viitoarea mea soţie e din Timişoara. Bine, în viitorul apropiat va fi şi ea din Orşova, adăugă el râzând,după care continuuă, ei, dacă sunteţi dintr-un loc atât de îndepărtat, vă lăsăm aparatul Domniilor voastre, că noi putem să venim aici de câte ori dorim.
   – Ei nuu! Pozele sunt amintirea voastră, copii, le spuse domnul cel în vârstă, zâmbind.
   – Da, dar sunt şi ale Domniilor voastre. Cum am mai spus, noi putem să venim aici când dorim, dar Domniile voastre, cine ştie când o să mai ajungeţi pe aceste meleaguri. O să ne facem noi alte poze când vom reveni aici, le spuse Sandu.
   – Bine copii, cum doriţi voi, răspunse domnul în vârstă.
Timp de o oră au vorbit şi-au glumit unii cu ceilalţi. Sandu le spuse la un moment dat:
   – Ne pare bine că am avut ocazia să vă cunoaştem, dar cred că vom pleca acum.
   – Şi nouă ne pare foarte bine şi ne bucurăm foarte mult pentru voi, le spuse doamna.
Adriana şi Sandu îşi luară rămas-bun de la cei trei prieteni şi se urcară în maşină. În timp ce Sandu porni maşina şi aceasta se îndepărta, Adriana îşi întoarse privirea în spate la măreţul Decebal şi le făcea cu mâna râzând, celor trei ardeleni.

Sfârşit

Capul lui Decebal (1)

Etichete

, ,

   Soarele de primăvară îşi împrăştiase razele pe cer, pentru a încălzi ţinuturile Cazanelor Mici din Defileul Dunării. Printre munţii stâncoşi şi proaspăt înverziţi se strecura Dunărea agitată de un vânt uşor. Imaginea lor reflectată pe suprafaţa apei dădea acestor ţinuturi un aspect de basm.
De pe podul masiv de piatră şi asfaltat ce se întindea deasupra apei, pe partea dreaptă, se vedea impunător şi temerar, capul imens de piatră al lui Decebal de la Mraconia, cum obişnuiesc localnicii să-i spună. Imaginea sa atrăgea atenţia oricui, care ar fi trecut pe acolo şi este punctul principal de atracţie al tuturor turiştilor.
   Capul lui Decebal este cu şase metri mai mic decât Statuia Libertăţii şi cu aproape zece metri mai mare decât legendarul Colos din Rhodos. Este cea mai mare sculptură de piatră din Europa. Înălţimea sa este de cincizeci şi cinci de metri şi lăţimea, de douăzeci şi cinci de metri. Construcţia sa a început în 1994 şi a durat până în 2004. Pe ,,gâtul” lui Decebal este scrisă inscripţia latină Decebalus Rex-Drăgan Fecit, ceea ce înseamnă Regele Decebal – făcută de Drăgan.
   Al doilea punct de atracţie pentru turişti, este tabla de ciment, montată pe un caldarâm pietros, de pe marginea podului. Pe ea scrie SPOR DACIA 107 DECEBAL 98-106 DACIA FED DRAGAN 2001. Este înconjurată cu două rânduri de lanţ gros de fier, care sunt prinse de nişte stâlpi micuţi de metal, rotunjiţi la cap şi la mijloc.
   Puţin mai în colo, cam la vreo cinzeci de metri distanţă de această tablă, este şi o mânăstire micuţă şi albă, cu trei turnuleţe şi cu trei cruci, numită Mânăstirea Mraconiţa.
   Pe pod se vedea o maşină roşie Ford Focus, care încetini viteza şi opri la mijlocul podului. În ea erau doi tineri ce aveau în jur de treizeci de ani.
Ea era o femeie înaltă, blondă cu părul prins în coc şi cu breton. Era îmbrăcată într-o pereche de blugi bleumarin şi-o geacă maro de catifea. Fizionomia sa era compusă din nişte ochi mari şi căprui-rimelaţi, cu sprâncene frumos arcuite. De sub nasul drept şi puţin în vânt se vedeau nişte buze roz şi senzuale. Perechea de cercei lungi, cu clipsuri şi cu trei biluţe turcoaz dădeau fizionomiei sale un aspect de eleganţă.
   Şi el era un bărbat înalt şi bine făcut. Era îmbrăcat în nişte blugi albi, asortaţi cu o curea neagră, iar în picioare purta o pereche de pantofi maro şi lăcuiţi. Mai avea pe el o cămaşă lungă, înflorată şi bufantă, cu primii doi nasturi deschişi, care-i dezvelea gâtul lung, împodobit cu un lanţ de aur şi avea o fizionomie frumoasă. Pe fruntea sa înaltă se vedea o cută subţire. Era brunet cu ochi albaştri şi avea tenul uşor măsliniu. Părul drept îi era pieptănat pe spate. Deasupra ochilor albaştri, împrejmuiţi şi umbriţi de gene negre, tronau o perechede sprâncene negre şi dese, care îi dădeau un aspect de seriozitate, împreună cu nasul lung şi puţin arcuit. Buzele roşiatice şi frumoase ascundeau pe moment o dantură albă şi îngrijită.
   El era din Orşova şi-l chema Sandu, iar ea era din Timişoara şi-o chema Adriana. Coborâră din maşină, se luară de mână şi priviră în jurul lor.
   – Oauuu! Sandule, e atât de frumos, e o splendoare, nu-mi vine să cred că există un asemenea loc! Îi spuse Adriana lui Sandu cu o voce înflăcărată.
   – Ţi-am spus iubito, că este un loc care merită să fie văzut şi ţi-am promis că o să te aduc aici. Îi răspunse Sandu, şi-ţi promit că nu este ultima oară când venim aici.
   O cuprinse cu braţul drept de după mijloc. Ea se întoarse spre el şi îl sărută pe obraz, după care se îmbrăţişară şi se sărutară. După ce sărutarea luă sfârşit, ea îl întrebă:
   – Dar nu putem să ajungem aproape de el?
Şi uitându-se în jurul ei, văzu la un moment dat cărarea pietrosă care ducea spre Mraconia.
   – Ba da, se poate ajunge la el, exact pe acolo, pe unde te uiţi tu acum.
   – Hai, mergem să-l vedem?
   – Da, normal! Cum să nu?
Se urcară repede în maşină şi o porniră la drum. Pe stânga se vedeau munţii înverziţi cu stufărişurile dese de iarbă primăvăratică, şi pe dreapta era Dunărea. În timp ce el conducea, Adriana privea în stânga şi în dreapta fascinată, fără să-i spună nimic lui Sandu care o urmărea cu coada ochiului zâmbind.
   La un moment dat cărarea pietroasă se termină şi intrară pe drumul asfaltat şi puţin deteriorat, pe partea dreaptă. Dintr-o dată imaginea măreaţă a lui Decebal din piatră, zidită pe munte, cu faţa spre Dunăre, ca un adevărat străjer, îi tăie respiraţia Adrianei. Statuia indiferentă şi eternă privea ţintă în zare, cuprinzând întreaga panoramă a Cazanelor Mici.
   – Oauuu! Doamneee! Este superb, n-am cuvinte! Exclamă Adriana.
   – Da, este într-adevăr superb şi te lasă fără respiraţie. Deşi am fost de atâtea ori aici, de fiecare dată când vin, sunt la fel de încântat, îi răspunse Sandu, privind-o cu drag.
   Coborâră din maşină, o închise şi după aceea înaintară câţiva paşi fermecaţi, spre sculptura impunătoare. La un moment dat, Sandu îşi aminti de aparatul micuţ de fotografiat, pe care îl uitase în maşină şi îi spuse Adrianei:
   – Iubito, am uitat aparatul de fotografiat în maşină, merg după el. Aşteaptă-mă aici, mă-ntorc imediat.
   – Bine dragul meu, te aştept.
Şi se întoarse spre maşină. Când ajunse la maşină, o deschise, luă aparatul de pe bancheta din spate şi apoi o închise la loc. Când se întoarse cu faţa spre locul unde ar fi trebuit să-l aştepte Adriana, ea nu mai era. Uitându-se peste tot în jurul lui şi inclusiv spre Capul lui Decebal, văzu că nu era niciunde.

va urma

 

Promisiuni

Etichete

Promisiuni sigilate, care pleacă din noi
pe cărarea ce duce până la inima altora,
prin sita care cerne cuvinte  frumos despletite
în speranţe, făcând tiv pe marginea lumii.
Le primim din razele de soare, ce sădesc
încrederea noastră,
ne-ndoim de ele pentru că potopul de ploaie
le udă, transformându-le în şoapte surde,
vântul bate în patru zări,
împrăştiindu-le în gunoaie
de fraze inutile şi scuipate la-ntâmplare,
într-o altă dimensiune de spaţiu şi timp.
Doar aţa tivului îşi caută locul potrivit
de unde să se îmbine cu lumea,
pentru a le împlini în prezent.

Capitole din viaţă

Capitole cuprinse
 în cartea vieţii,
înnodate de Voia Domnului,
brăzdate din scoarţă-n scoarţă
de soartă.

 

Trecutul
stă îngenuncheat şi spăşit
undeva în ungherele sufletului,
plângându-şi de milă,
fiindcă a fost aruncat
la gunoi,
pentru a ne feri privirea.

 

Doar prezentul
sună
 în ecou
prin spaţiu şi timp
până la noi,
privindu-ne în ochi.

 

Viitorule!
Eşti nevăzut ca o stafie,
ascuns după perdeaua timpului,
ne pândeşti cu coada ochiului,
fremătând de bucurie
că vremea ta,
e veşnic proaspătă,
venind încontinuu.